Introducere – Intro
Română
Pentru aceste povestiri, traducerea nu este un pas care vine la final, după ce textul e gata. Este o parte esențială a procesului de scriere. De multe ori, în timp ce caut să traduc ritmul sau cuvântul potrivit într-o limbă, descopăr ceva nou și mă întorc să editez textul original. De aceea, în această serie de scurte povestiri (care sper să devină într-o zi o carte bilingvă) veți găsi mereu textele împreună.
English
For these short stories, translation isn’t an afterthought. It is an essential part of the writing process itself. Often, while searching for a better translation of a word or a rhythm in one language, I discover a new nuance in the original text. This is why, in this series of short stories (which I hope will one day become a bilingual book), you will always find the texts side by side.
Fiica Pierdută
De mama m-am pierdut de mult. Pe tata nici nu l-am cunoscut. O vreme am stat lângă mama, dar apoi a avut alți copii și m-am simțit deoparte. Am stat cu sora mea, lângă gard, însă și ea și-a făcut familie, așa că ne-am îndepărtat. Iarăși m-am pierdut. Când treceam pe lângă cineva, simțeam uneori că îi cunosc, că am împărți ceva comun.
Acum am casa mea și o aud pe doamna de lângă cum își face ceaiul și își ascultă muzica. În cealaltă parte e un domn ce ascultă știrile. Uneori mă uit spre acel „X” și nimeni nu mi-a explicat încă ce va fi când va fi. Oare voi apuca să am și eu copii? Mă zgribulesc știind că va veni și rândul meu.
Doar uneori am așa gânduri. Așa că mă uit prin cartier și uneori e așa de multă lume, apoi așa puțină. Mă iau cu ale mele, ascult când pe doamna cu ceaiul, când pe domnul cu știrile și sper că mâine să îi găsesc la loc.
◊
Această povestioară e scrisă din perspectiva unui tab de browser. Probabil aveți câteva deschise chiar acum pe care le-ați uitat de mult. Dar ele stau acolo, cuminti.
The Lost Daughter
I lost my mother a long time ago. I never got to know my dad. For a while, I lived with my mother until she had other children. Then I stayed with my sister by the fence, but she started a family and we drifted apart. I got lost again. Now and then, I’d pass a stranger and feel as if I knew them from another life, as if we shared something.
Now I have a place of my own, and I hear the lady near me making her tea and playing her music. On the other side, a gentleman is listening to the news. Every now and then, I glance at that “X”, and nobody has ever explained to me what will happen when it happens. Will I ever have children? I shiver knowing my turn will come.
But only sometimes do I have such thoughts. So I look through the neighbourhood, and it can be so full of people, then so empty. I keep myself to myself, and listen now to the lady with her tea, now to the gentleman with his news, and hope to find them there tomorrow.
◊
This short piece is written from the perspective of a browser tab. You probably have a few open right now that you forgot about long ago. But they sit there, patiently.
Rățoiul de Cauciuc
Eh, Brâncuși! Un treica fleica. Eu, eu sunt simplificarea absolută a unei păsări. Păsările lui Brâncuși stau prinse prin niște muzee, în timp ce mie oamenii mi se închină zilnic. Culoarea mea are atâta galben încât nu putea fi creată decât pentru mine. Toți mă recunosc imediat.
Tipa asta vine iar la mine. De câte ori săptămâna asta? Probabil fac ei ceva pe acolo mare, mare. Dar nu, refuz să fiu curios. Curiozitatea e o slăbiciune prea omenească. Vine și mai aproape. Miroase a cafea și a panică de vineri. Privesc în gol în timp ce îmi explică problema. Peretele e mult mai interesant. El, cel puțin, are demnitatea să stea nemișcat.
Îmi explică problema din nou. Nu înțeleg nimic. Colegii ei trec pe lângă birou și zâmbesc. Dar apoi, unul câte unul, încep să vină și ei. Se apleacă, își coboară vocile și iar vorbesc de problema lor. În cele din urmă, când atenția devine copleșitoare, le dau cuvintele înapoi, puțin rearanjate de pieptul meu.
Și apoi, ca la comandă: „Aha!” Uneori e un „Hă?”. Alteori un „Haha”. Oamenii au un vocabular remarcabil de limitat pentru revelații.
Se întorc la dreptunghiurile alea luminoase ale lor și uită, din nou, să-mi mulțumească.
E o povară grea, ce-i drept, să fii arhitectul tăcut al succesului. Dar sunt prea mărinimos ca să le port pică. Ei sunt, la urma urmei, doar niște creaturi din carne și termene-limită, în timp ce eu… eu sunt etern.
◊
Constantin Brâncuși (1876–1957) a fost un sculptor român a cărui serie Pasărea în văzduh a transformat forma unei păsări într-o idee.
„Rubber duck debugging” este o practică din ingineria software în care, atunci când programatorii nu înțeleg de ce nu merg lucrurile cum trebuie, își prezintă codul cu voce tare unei rățuște de cauciuc pentru a găsi eroarea. Participarea rățuștei este, de obicei, opțională.
The Rubber Duck
Brâncuși has nothing on me. I won. I am the absolute simplification of a bird. His birds sit trapped in some museums, while I have humans bow to me daily. My colour is a shade so yellow it could only have been designed for me. They all recognise me instantly.
She comes to me again. How many times this week? They must be building something big. But I refuse to be curious. Curiosity is too human an affliction. She leans in. She smells of coffee and Friday panic. I stare past her while she explains the problem to me. The wall is much more interesting. It, at least, has the dignity to remain still.
She explains the problem again to me. I do not understand it. Her colleagues walk past the desk and smile. But then, one by one, they begin to visit. They lean in, lower their voices, and explain the matter to me again. Finally, when the attention is overbearing, I bounce their words back, slightly rearranged by my chest.
And then, as if on cue: “Aha!” Sometimes it is a “Huh?” Sometimes a “Haha”. Humans have a remarkably limited vocabulary for epiphanies.
They turn back to those glowing rectangles of theirs and forget, once more, to thank me.
It is a heavy burden, really, to be the silent architect of success. But I am too magnanimous to hold a grudge. They are, after all, only creatures of flesh and deadlines, while I… I am eternal.
◊
Constantin Brâncuși (1876–1957) was a Romanian sculptor whose Bird in Space series shaped the form of a bird into an idea.
“Rubber duck debugging” is a software engineering practice in which programmers explain their code aloud to a rubber duck to find the error. The duck’s participation is usually optional.
Soldatul Credincios
Am servit optsprezece ani. Nu am cerut cerneală mai bună, am folosit numai ce mi s-a dat.
Am făcut mai întâi baștonașe și cerculeţe, apoi am fost promovat la litere și numere. Și în sfârșit, la formule și eseuri.
Dar nu a fost un drum ușor. Am rescris, am aranjat, am tăiat, am făcut săgeți. Faceam hărți zile după zile, în formație, alături de alți soldați: creioane, radiere, sugative. Dar toți mă ascultau pe mine, stiloul cu penița. Toți știam pentru ce ne pregăteam. Foile de examen!
Cum îmi comandam atunci ostașii la luptă! Gândurile se transformau în marșuri pe zăpada de A4. Nimic nu era mai viu decât să alergăm cot la cot, încheietură, braț, unealtă, până ne oprea ceasul. Mi-am lăsat toată măduva acolo pe hârtii, până albeau degetele de mine.
Și câte rânduri nu mi-au murit sângerând sub cerneala roșie a comandantului. Am avut și zile când rămâneam fără muniție la jumătatea cuvântului. Mă scutura atunci și tot ce puteam oferi erau doar zgârieturi albe. Dar un soldat cu cerneală nu dă niciodată înapoi, cel mult taie peste cadavrul propriilor greșeli. Iar pentru toate astea, am primit o singură medalie: i-am modificat anatomia, săpându-i un tranșeu mic pe degetul mijlociu.
Fiecare unealtă crede că e ultima. Poate asta ne ține în viață pe câmpul de luptă.
Știu exact cum a arătat ultimul ordin pe care l-am dat în cariera mea de soldat. Un punct. Am predat garda. Acum sunt alți soldați, moderni, în pas cu vremurile. Cer mai puțin, au nevoie doar de vârfuri de degete sau uneori doar de un deget. Duc un război curat, unde cuvintele apar gata uscate, fără nici un rănit. Dar ordinele tot ordine au rămas.
Soldatul a murit! Trăiască soldatul!
◊
Această povestioară e scrisă din perspectiva unui stilou. Uitați-vă la degetul mijlociu. Dacă ați crescut cu un stilou, tranșeul e probabil încă acolo.
The Faithful Soldier
I served eighteen years. I never asked for better ink, I used only what I was issued.
I began with sticks and circles, then I was promoted to letters and numbers. And at last, to formulas and essays.
But it was not an easy life. I rewrote, I rearranged, I crossed out, I drew arrows. I made maps day after day, in formation, alongside other soldiers: pencils, erasers, blotting paper. But they all answered to me, the fountain pen. We all knew what we were training for. The exam papers!
How I commanded my troops into battle then! Thoughts became marches across the snow of A4. Nothing was more alive than charging side by side, wrist, arm, instrument, until the clock stopped us. I left all my marrow there on those pages, until the fingers gripping me went white.
And how many lines died bleeding under the commander’s red ink. There were days when I ran out of ammunition mid-word. She would shake me then, and all I could offer were white scratches. But a soldier with ink never retreats. At most, he crosses over the corpse of his own mistakes. And for all of this, I received a single medal: I altered her anatomy, digging a small trench into her middle finger.
Every tool believes it is the last. Perhaps that is what keeps us alive on the battlefield.
I know exactly what the final order I gave in my soldiering career looked like. A full stop. I have handed over the watch. Now there are other soldiers, modern ones, keeping pace with the times. They ask for less as they need only fingertips, or sometimes just one finger. They fight a clean war, where words appear already dry, without a single casualty. But orders are still orders.
The soldier is dead! Long live the soldier!
◊
This piece is written from the perspective of a fountain pen. Look at your middle finger. If you grew up with a fountain pen, the trench is probably still there.